Cod portocaliu pentru înjurături

copii care înjură

Îmi amintesc cu plăcere de copilărie. Întodeauna. Cu nostalgie, dor și imagini frumoase, salvate ca niște diapozitive, care-mi aduc mereu zâmbete și, oarecum, regrete de a fi trecut prea repede. De față cu mine nu se vorbea niciodată urât (de fapt, limbajul licențios lipsea cu desăvârșire din vocabularul părinților). Am fost obișnuită cu o atmosferă caldă și respectuoasă, dar mai ales plină de iubire, din care au lipsit cuvintele urâte. Mama și astăzi, când este supărată și nervoasă, folosește doar „bată-te-ar norocu’ să te bată” sau „tu-i brânza ei de treabă”. La rândul meu, involuntar, am preluat stilul. Asta nu înseamnă că nu am fost șocată când am auzit primele înjurături. Am recționat destul de rău, aveam un cenzor moral în spate și nu consideram acceptabil. Mă coloram instantaneu și rămâneam fără cuvinte chiar și atunci când cunoșteam toată gama cu toate părțile anatomice (și nu numai!), sau când auzeam ceva nou. Le-am folosit târziu, trecător și doar la maximă furie și enervare. Între timp am aflat că, graiul colorat este aproape firesc și chiar practic. Că poporul român este campion la înjurături. Cercetătorii au concluzionat că, folosindu-le, ne detoxifiem mintea și depășim mai ușor situațiile stresante. Păi, de-asta nici nu mai provoacă surprindere. Eufemismele sunt acum folosite cu îndemânare (și) de politicieni, intelectuali, persoane culte, educate și civilizate. Doar reacția celor din jur este diferită: unii se înfurie, se rușinează, alții găsesc cuvintele amuzante sau dimpotrivă, dau apă la moară. Argumente se găsesc chiar în textele licențioase ale lui Eminescu sau Creangă. Sau Mircea Eliade și Nichita Stănescu. Sau Shakespeare. Limbajul deocheat nu mai este privit cu mirare, dar nu este nici acceptat. Cu toții am învățat că nu este bine și frumos să vorbim urât. Și totuși o facem. Dacă nu o facem personal, deși tuturor „ne mai scapă”, auzim peste tot în jurul nostru. Filmele și internetul sunt pline de limbaj licențios. Uneori limbajul colorat, zemos, spurcat, dar ușor de înțeles aparține chiar părinților, sau doar unuia dintre ei. În funcție de nevoile lingvistice și semantice, de moment, cuvintele hard și obscene se-nșiruie pe tonalități diferite. Cu ceva timp în urmă, în parc, mai mulți copii, foloseau destul de des „ce puii mei”.

– De ce puii mei mi-ai luat locul?
– Dă-o-n puii mei de treabă, mi-ai spart mingea.

Ciulind urechile, am auzit la scurt timp: „ești varză”, „poate-ți dau o castană”.

Aveau între 8 și 12 ani. În jurul lor, bunici, părinți, copii mai mici sau mai mari. Pentru că vorbeau destul de tare, cei mici îi analizau cu atenție (și cred că pescuiau cuvintele noi). Din partea adulților nu era nicio reacție. Mi s-a părut chiar că limbajul este acceptat. Am aflat la scurt timp, chiar de la drăgălașul meu băiat și prietenii lui, că toate astea sunt înjurăturile decente. Că, de fapt, la școală, fete și băieți, deopotrivă, folosesc și cunosc toată gama. Înjurăturilor, evident. Mă arăt brusc interesată de solfegiu și repertoriul, dar nu am succes. Mă aleg însă cu hohote de râs. Râd și eu, dar cam strâmb și fals. Insist, iar răspunsurile sunt pe măsura curiozității mele.

– Avem înjurături acceptabile. Toată lumea înjură. De fapt ne prostim și ne dăm mari, dar le știm pe toate, chiar dacă nu le folosim.

Acasă am aflat și continuarea.

– Mi-ai spus să nu folosesc cuvinte urâte. Așa spun toți părinții. Să ne alegem cuvintele, să vorbim frumos. M-ai auzit tu, pe mine, vreodată vorbind urât? Este ca o joacă pentru noi.

Da, sunt conștienți că exagerează, dar vor să atragă atenția. Mă gândesc că, mai devreme sau mai târziu, fiecare copil vine acasă cu niște expresii colorate. Până-n 5 – 6 ani, mi s-a părut simplu. Te amuzi copios sau te-nfurii fioros dacă se repetă peste limită. Ignori limbajul, iar temenul respectiv se pierde. Acum însă, suficient de mare fiind, breviarul spurcat nu mă amuză deloc. Și nici cu ignore nu mai merge. Nu mi se pare convenabil nici cu „sunt cuvinte nepotrivite”. Treapta cunoașterii în care cuvintele sunt conștientizate și au sens, clar și precis, mi-au semnalat, instant, cod roșu. De avarie preventivă. În mintea mea nu era decât așa – deci le cunoaște, pe toate!, chiar dacă nu le folosește. Așa că, i-am explicat cum stă treaba cu înjurăturile. Că sunt doar o formă de agresivitate. Că nu exprimă altceva decât furie necontrolată. Că majoritatea înjurăturilor sunt absurde (ca și conținut verbal). Că șochează, de cele mai multe ori și „nu dau bine”. Că rănesc. Că va „culege” cu ușurință expresii din diverse locuri. I-am explicat că toți auzim înjurături, dar nu toți le folosim. Că oamenii au tot felul de vorbe, mai mult sau mai puțin ciudate. Că înjurăturile vin din negurile istoriei și sunt întâlnite pe toate melegurile. Că întotdeauna au fost considerate tabu și lipsesc din Dex. La scurt timp, vorbind, așa fără noimă, decretez din mers cod portocaliu (în gând, normal) – prin interdicții obțin ceea ce doresc să interzic. Bang! Deci, gata cu explicațiile. Trebuie să am o soluție, dacă nu vreau să cresc un mic birjar. Accept și permit alternative de exprimare și bifez cuvintele acceptate. Voi ce soluții adoptați?