Nu mai căuta scuze din afară, asumă-ți refuzul în fața copiilor

Nu mai căuta scuze din afară, asumă-ți refuzul în fața copiilor

”Ne ceartă doamna” sau ”Nu ne dă voie doamna să punem mâna”. Sunt replicile cele mai des întâlnite pe care părinții le spun copiilor atunci când aceștia încearcă să își exprime dorința de cumpărare a unui produs. În realitate, doamna – să-i spunem vânzătoare – nici nu-i ceartă, nici nu le interzice, ba poate chiar îi încurajează să cumpere produsul respectiv, fie el obiect vestimentar, jucărie sau carte.

Variațiuni pe temă sunt nenumărate. De la ”ai destule acasă”, la ”e cam înspăimântătoare”, cu referire la o carte care spune povestea ecranizată într-un film animat despre familie și prietenie.

Refuzul în fața cererilor interminabile ale copiilor este normal. Fie că nu ai suficiente resurse financiare, fie că nu consideri oportună și utilă achiziționarea unui produs, fie că ești de părere că cel mic nu trebuie să primească tot ce îți cere, indiferent de motiv, refuzul face parte din creșterea unui copil. Niciun părinte nu trebuie criticat pentru refuz. Motivul pentru care ”ia uite, nu vrea să îi ia copilului” este strict problema părintelui respectiv. Modul în care pune însă problema este o altă discuție, foarte importantă.

De ce nu ne asumăm acest refuz? E o rușine să nu ai bani? Poate că nu îi ai în acel moment, dar poate îi vei avea mâine sau i-ai avut ieri și i-ai dat pe toți tot pentru copil. De ce ne interesează atât de mult ce ar putea crede ceilalți și nu ne gândim că de fapt ne mințim propriul copil? Sunt sigură că există și alte răspunsuri – adevărate – pe care copilul să le accepte. De fapt, chiar știu că sunt.

Copilul meu are, după părerea multor cunoscuți, o grămadă de jucării și jocuri. Este drept că este acel gen de băiat care nu se rezumă la mașinuțe. Are numeroase jucării de pluș, puzzle-uri, jocuri gen ”nu te supăra frate” și cărți de colorat sau labirinturi (labirinturile sunt preferatele lui), cărți și caiete de semne grafice și alte activități. Și tot mai vrea.

Faptul că vrea nu mi se pare un lucru rău. Dorința de a vrea altceva nou este o formă de cunoaștere, de descoperire de lucruri noi. La urma urmei, de câte ori poți să faci același puzzle, de câte ori poți imagina povești cu aceeași jucărie, de câte ori poți colora sau completa o carte de activități? Nu înseamnă însă că primește tot ce cere, nici măcar atunci când dorința lui este îndreptată spre o carte.

Nu am aruncat însă niciodată pisica în ograda altuia, atuncând a trebuit să îi spun nu. Nu m-am gândit să folosesc această tehnică pentru a scăpa basma curată, pentru că sunt situații în care nu poate fi aplicată. Gândiți-vă la un supermarket. Cu toate produsele pe rafturi, la îndemâna oricui. Fără nicio doamnă pe care să dai vina că trebuie să pui la loc un produs. Ce faci în astfel de situații? Faci excepție și atunci iei orice? Și dacă nu poți, chiar nu poți? Renunți la mâncare pentru că nu poți refuza copilul?

Refuzul poate fi rostit în multe variante, mai prietenoase. Știu copii la care funcționează ”nu poate mami acum, dar promit că mâine (sau peste două zile sau cum e situația) vin și îți iau”. Menționez că promisiunea trebuie îndeplinită. Poate că până la o anumită vârstă copilul uită și părintele se bazează că cel mic uită și nu mai e nevoit să cumpere, dar după un timp, când crește, copilul nu mai uită, ba te și taxează că tu ai uitat. Uneori mai prinde și varianta cu ”nu are mami, dar îi cerem lui tati când mai venim și luam”, cu aceeași menține: trebuie să nu uiți să ceri lui tati, că după o vârstă se duce copilul direct la tati și așteaptă ca acesta să îi și dea suma necesară.

Știu că pentru unii copii repetiția lui ”nu avem bani” poate deveni frustrantă, pentru că alții au. Plus că unii părinți se simt vinovați, copilul simte, frustrarea crește și pune stăpânire și pe copil și pe părinți.

Propunerea mea este să încercați să nu aruncați problema nici pe vânzător, dar nici să vă faceți mic, împovărat de vinovăție în fața copilului, că sunteți prea sărac pentru o jucărie (mă doare să mă gândesc că a ajuns să fie considerată o mare rușine să nu fi bogat).

Propunerea mea este să orientați atenția copilului strict pe produsul care oricum i-a acaparat toată concentrarea din acel moment și orice argument adus care nu are legătură cu produsul respectiv este foarte greu de acceptat. Îi puteți spune că produsul nu e potrivit pentru vârsta lui sau că mai are unul identic acasă și mai bine căutați altul diferit. Sau îi puteți îndrepta atenția spre raportul calitate – preț și pe cât de mult merită investiția. La prima vedere pare că un copil nu poate asimila o astfel de informație. Dar dacă îi oferiți și niște termeni de comparație, aveți mari șanse de reușită.

Să spunem că avem o jucărie care costă 99,99 lei. Oricât de frumoasă și mare ar fi, rămâne o jucărie de pluș, care nu vorbește, nu face mâncare, ocupă doar jumătate de canapea. Poate că ați lua-o de ziua de naștere a copilului, dar nu e cazul și nici nu aveți banii aceștia de dat pe o jucărie. Copilul e foarte încântat – e o jucărie prietenoasă, mai mare decât el. Vi se rupe sufletul că trebuie să-i tăiați elanul. Sunteți într-un supermarket, nu e nicio doamnă pe care să o puneți paravan și, în plus, mai sunt și alți copii năvală pe aceeași jucărie sau unii chiar au pus o jucărie similară în coșul de cumpărături. Ce faceți?

Vă spun ce am făcut și ce fac eu în general, fără să pretind însă că e o rețetă universal valabilă, dar care merită încercată. Noi n-am avut până acum nicio criză de plâns sau isterie în plin magazin pe motiv că nu plecăm acasă cu Olaf sau altă jucărie.

”Știi cât costă?” Când era mic și nu cunoștea cifrele, îi spuneam eu – întotdeauna spuneam prețul care era scris, nu îl umflam. Acum citește singur. Să spunem: 99,99 lei. ”Știi ce înseamnă asta?”, îl întreb. Acum, că știe să numere din 10 în 10 și își mai dă seama de cât de mare e un număr, îi spun ”De fapt, 100 de lei, care în bani vechi înseamnă un milion”. ”Un milion?”, mă întreabă el, ”atât de mult?”. Când era mai mic însă și un milion sau un leu era cam tot aia, îl întrebam dacă știe ce am putea să facem cu acei bani. Și îi dădeam exemple tot legate de ceea ce își dorea sau îi plăcea lui. ”Zece ore la locul de joacă”. ”O sută de covrigi”. ”Douăzeci de fructe mango”. ”Cinci puzzle-uri mari”. ”Șapte cărți cu labirinturi”. ”Trei ședințe de înot”. Și altele asemenea.

Există și momente în care îi spun onest că nu merită. ”E prea mult pentru ce știe să facă”, îi spun și încerc să îi explic de ce, oferindu-i exemple din acțiuni care știu că și lui i-ar plăcea să le facă jucăria respectivă – să vorbească (răspunzând la întrebări), să poată fi ușor de curățat, să și poată să o ia cu el la plimbare sau să doarmă cu ea, depinde de jucăria propriu-zisă. Și aproape de fiecare dată încerc să îi ofer un contraexemplu din ce există în același magazin. O altă jucărie, mai atractivă sau care îi pune mintea la treabă și care nu costă atât de mult.

Încerc să evit ”nu am bani”, iar dacă motivul este într-adevăr acela că nu am bani în momentul respectiv, îi spun că și mie îmi place, că e foarte frumoasă jucăria, că merită banii, dar că nu știu dacă am suficienți bani și că, dacă ne rămân bani după ce cumpărăm ce avem pe listă, cumpărăm și jucăria respectivă, iar dacă nu ne rămân vin eu în altă zi și iau jucăria. Ceea ce și fac, chiar dacă cel mic pare că a uitat. Știu că își va aduce aminte exact când mă aștept mai puțin, așa că vin în întâmpinarea momentului respectiv cumpărându-i jucăria respectivă din același loc sau din altă sursă, unde poate găsesc aceeași jucărie puțin mai ieftină în alt loc. Sunt și momente în care îi spun direct că vreau întâi să verific dacă e mai ieftin la alt magazin.

În plus, eu îi cumpăr și când nu cere. Sau zic înaintea lui, când mergem la cumpărături, că, dacă găsim ceva interesant care să și merite prețul, luăm ceva și pentru el. Iar această abordare nu lasă loc de cereri repetate atunci când refuzul meu ia forma lui ”Mami ți-a luat ieri fără să ceri. Știi că atunci când am bani la mine și găsesc ceva frumos și potrivit pentru tine, mami îți ia fără să ceri”.

Copiii nu cer lucruri pentru că vor să vă stoarcă de bani sau să vă scoată peri albi. Pur și simplu își doresc altceva, diferit, mai bun, mai frumos. Dorința lor nu diferă mult de cea a adulților. Și noi ne dorim foarte multe. Poate că noi înțelegem mai bine limitările, în special cele financiare. Nu subestimați însă puterea de înțelegere a copiilor, mai ales dacă explicațiile și argumentele fac parte din universul lor.

Despre autor

Iuliana Roca

Managerul Centrului MiniMe al Fundației Nadia Comăneci. Iuliana este și mama unui băiețel în vârstă de 5 ani. Mai multe articole scrise de Iuliana puteți citi www.iulianaroca.ro.