Câtă libertate oferiți copiilor voștri?

Libertatea copiilor

Meseria de părinte este cea mai nobilă și mai frumoasă din lume. Este o funcție care durează toată viața. Iubirea maternă este cel mai puternic sentiment uman. Nu degeaba se spune că reușim să iubim necondiționat când se naște primul copil.

A fi părinte este un întreg amalgam de sentimente. Sunt provocări la orice pas, iar mama trece prin toate stările posibile: sclipire în ochi, bucurie, exaltare, iubire, trăiește nașterea ca cea mai frumoasă experiență, își vede puiul ca cea mai frumoasă minune a lumii, urmează teama, dorința de a face totul perfect, lacrimi, râsete, nervi, calm, răbdare, oboseală, optimism, pesimism, depresie, durere, confuzie, epuizare. E o cascadă de sentimente, emoții, gânduri, trăiri, descoperiri, transformări în care percepi că întreg Universul se schimbă. Viața ta nu va mai fi niciodată la fel. Niciodată aceeași.

Fiecare părinte, dar mai ales fiecare mamă, cunoaște prea bine aceste trăiri. Suflare de viață, sentiment înălțător, iubire, zâmbet, fericire absolută. Pe nesimțite, a fi părinte și a-ți face griji vin „la pachet”, încă din primele luni de sarcină. Grijile sunt ceva natural. Nu ai cum să „sari” această etapă. În timp, mamele sunt din ce în ce mai agitate, pe fugă, mereu cu treabă, cu gândurile la câte au de făcut, îngrijorate, stresate. Uneori poate fi ușor și te mândrești cu asta. Cu faptul că faci față. Alteori poate fi greu, extenuant și copleșitor, și-atunci te învinovățești. Iar alteori, și cel mai adesea, poate fi greu și ușor în același timp. În aceeași secundă a unei singure zile. Când știm sau câți dintre noi pot recunoaște când am depășit pragul admis sau limita normală a îngrijorării? A protecției? A atitudinii excesiv de mămoase? A supraprotecției? A hipervigilenței? A iubirii în exces?

Recunoaștem sau nu, fiecare dintre noi, mai mult sau mai puțin, le spunem copiilor când și ce este bine să mănânce, cum trebuie să o facă, cât de frumos și cuminte s-au comportat într-o anume situație sau în alta, cât de urât au facut-o, când să doarmă, când trebuie să se spele pe dinți, cum trebuie să se comporte, cum trebuie să vorbească, cum trebuie să se joace, cu cine și câte altele. Toate aceste lucruri sunt perfect firești. Și normale. Sunt trecute în „fișa postului” de părinte. Suntem convinși că, fără indicațiile noastre, lucrurile nu s-ar putea desfășura normal. Moral și în acord cu conduita societății din care facem parte. Fără inițierile noastre, cel mic va arunca mâncarea pe pereți și își va pune, întodeauna, papucii invers. Sunt multe griji și temeri ale părinților care nu au un fundament real. Încă de la primii pași pe care îi face, copilul are nevoie și tânjește după independență. Protecția în exces a unora dintre noi poate face mai mult rău decât bine. Ocrotindu-l în permanență nu-l ajutăm foarte mult. Cunoașterea vine din experiență. Copilul imită și repetă comportamentul de lângă el. Aprobat și încurajat. Nu stă neapărat în atribuțiile unui părinte în a da indicații. În a-i reaminti, în orice moment, ce are de făcut. Cu toții gândim că „sunt mici, nu știu ce este mai bine pentru ei”. În primul rând mamele sunt cele care intervin. Chiar dacă micuțul ar putea singur să inițieze și să ducă la bun sfârșit o activitate de unul singur, de obicei mama intervine. Alteori o face tatăl. „Nu poți singur să-ți legi șireturile. Lasă-mă pe mine!”, „Nu poți tăia cu foarfeca exact după contur. Lasă că fac eu!” „Uite, n-ai reușit, nici de data asta, să nu verși zahărul din linguriță. Lasă că-ți dau eu!”. Și tot așa.

Când un copil alege să facă ceva singur, lasă-l să facă. Lasă-l pe el să încerce, să nu reușească, să încerce iar și iar. Acordă-i timp, nu îl grăbi. Fă pași mici în marea lui explorare. Chiar dacă nu reușește, din prima încercare, să pună pasta de dinți pe periuță, lasă-l să încerce, lasă-l pur și simplu în pace, dar arată-i că îi remarci efortul de fiecare dată. Încurajează-l de fiecare dată când dovedește că știe ce trebuie să facă. Când crește lasă-l să-și aleagă singur sportul sau activitatea preferată, prietenii. Supraveghează-l, ghidează-l, dar nu-i impune. Lasă-l să respire, nu-i umple timpul cu arte marțiale, fotbal, scrimă, karate, pictură, balet, dansuri, limbi străine. Lasă-i spațiu, timp, libertate. Oferă-i iubire, susținere necondiționată și protecție. Stabilește „nivelul de independență” în funcție de etapele de vârstă. La fel și gradul de siguranță. De cerințe și necesități. Griji și provocări sunt la fiecare pas. Un copil evoluează constant. Rezistă tentației de a crede că „nu poate singur, lasă că fac eu”. Printr-o atitudine excesiv de grijulie și superprotectoare nu îi vom permite copilului să se manifeste așa cum ar face-o în mod normal și firesc. Rolul de părinte este să iubim, să îmbrățișăm, să oferim protecție și siguranță copilului. Să-l călăuzim fără să-i impunem. Să-i aratăm și să-l lăsăm să exploreze, să experimenteze și să greșească. Să avem încredere în el, să-l lăsăm să descopere lumea cu ochii, mâinile și mintea lui. În acord cu el însăși, în libertate. Să fim doar acolo, la îndemână, în caz de nevoie. Să îi permitem să-și descopere propiul EU, să facă pași mici spre propria independență și propria personalitate. Să se deschidă, să crească și să înflorească în felul lui propriu. Să îi oferim  încredere în el chiar și atunci când greșește. Să-l lăsăm să arunce jucăriile pe covor, să verse ciorba sau laptele. Să-l lăsăm să facă dezordine.

Să îi oferim modele demne de urmat, dar să-i acceptăm propriile alegeri. Să nu-l comparăm cu alți copii. Fiecare copil se naște cu un potențial care trebuie identificat și valorificat.  Să nu îl creștem ca pe o copie a noastră. Noi am trăit alte vremuri, avem un trecut, el are un viitor.  Albert Einsten nu a vorbit până la 4 ani, nu a citit până la 7 și a fost descris ca fiind „încet la minte și nesociabil, pierdut în vise prostești”. A fost exmatriculat și a pierdut admiterea la Politehnică. Cu toate acestea a învățat să vorbească, să citească și a făcut și ceva matematică. Nu îi forțați ritmul. Lăsați-l să-și aleagă propriul drum, propria traiectorie. Pentru a ajunge un adult echilibrat și responsabil are nevoie să facă greșeli și să învețe din ele. Are nevoie să învețe să aibă încredere în el și nu să „alerge” constant să-i spună mamei. Un părinte care a crescut un copil dependent de el va avea un „copil” și la 40, și la 50 de ani. Mereu va considera că este bine, normal și firesc să-i dea sfaturi, indicații, să-l ghideze. Chiar dacă „copilul” are la rândul lui familie și copii.

Între mamă și copil va exista întodeauna o relație specială, puternică, pe care, oricât ar încerca, un tată nu o va putea egala. Specialiștii o numesc atașament. Când aceasta depășește granița unei griji normale, putem vorbi despre o consecință comportamentală. Voi decideți câtă libertate doriți pentru copiii voștri.