Când părinţii povestesc mai mult despre sex decât întreabă copiii

Când părinţii povestesc mai mult despre sex decât întreabă copiii

Știți filmulețul acela cu mama și fetița în bucătărie, fetița întreabă ce înseamnă ”virgin” și mama se dă peste cap să îi explice fetiței cum e cu iubirea fizică între adulți și că până când o face prima dată se cheamă că este ”virgin”, iar fetița părând (sau nu) că înțelege întreabă: ”Și atunci ce înseamna extra virgin?”, cu ochii țintă pe o sticluță cu ulei de măsline?

Mie mi se pare că acest filmuleț este elocvent pentru curentul din ziua de azi. Din dorința de a se răzbuna indirect pe propria experiență din copilărie și adolescență, când știau povestea cu barza și părinții se fereau să abordeze teme intime, tinerii părinți de astăzi se grăbesc să le pună pe tavă copiilor informații elaborate aproape de când încep să distingă culorile și sunetele înconjurătoare; informații pentru care nu sunt pregătiți nici fizic, nici psihic și care nu fac decât să le stârnească o curiozitate pe care, de altfel, nu ar fi avut-o.

Sunt de acord că nu trebuie să le vindem copiilor gogoși, că povestea cu barza e o inepție și, oricum, copiii de azi nu ar crede o iotă. Dar de aici și până la a le face scheme de fecundație când abia s-au prins că nu sunt chiar toți la fel mi se pare puțin cam prea mult.

Eu cred că lucrurile trebuie făcute treptat și în funcție de nivelul de curiozitate al copilului. Curiozitatea copiilor este oricum ciclică și aceeași întrebare revine după un anumit timp, cu diferite nuanțe, care ne indică exact nivelul de dezvoltare a copilului și pregătire a acestuia pentru a înțelege anumite informații.

Băiatul meu nu avea trei ani când, întrebat de un vecin de masă, în vacanță, dacă jucăria lui din pluș este pisică sau motan, a răspuns foarte sigur pe el: ”e pisică, pentru că nu are puță”. Dar era tot ce știa la acel moment despre diferența de gen și era suficient și clar.

După vreun an a întrebat: ”Mami tu ești fată, nu-i așa? Și cum faci pipi dacă nu ai puță?”. I-am explicat că și corpul meu are o o parte care are același rol ca și puța lui, respectiv să facă pipi. Și pentru că explicația nu a fost urmată de alte întrebări, m-am oprit aici. După câteva luni întrebarea a revenit, cum mă așteptam de altfel, cu nuanța ”cum se cheamă?”. I-am răspuns direct, la fel de natural. L-a bufnit râsul. A, am uitat să vă spun că pe al meu îl apucă astfel de curiozități când suntem în drum spre grădiniță, iar el are plăcerea de a vorbi atât de tare cât să-l audă tot cartierul. Revenind, râdea din toată ființa lui, repetând cele pe care tocmai i le spusesem, normal cu voce tare, de parcă era pe scenă și trebuia să-l audă și spectatorul din ultimul rând. Așa că i-am zis ”De ce râzi? Eu am râs că la tine se cheamă puță?”. Și gata, asta a fost tot; e drept că am și intrat în grădiniță și atenția i-a fugit la altele.

A mai trecut un timp și a descoperit că mai are ceva în dotare. Și m-a întrebat ce e acolo. I-am zis ca unii oameni le numesc ”ouțe”. A zâmbit și-atât. Nici de această dată nu am făcut harta spermatozoizilor, cum am auzit la unele mămici că fac încă de când le explică băieților cum să facă pipi din picioare sau nu.

După încă un timp m-a întrebat la ce folosesc. ”La nimic deocamdată”, i-am răspuns. Și pentru că, de fapt, el avea deja o idee, cum că ar avea o legătură cu ”strânsul de pipi”, atunci când se ține să nu facă pe el, în drum spre toaletă, mi-am dat seama că nici nu are sens să zăbovesc pe rolul ”ouțelor” și că e cazul să îi explic mai bine despre vezica urinară. S-a dovedit că de fapt asta era ce își dorea copilul să afle.

Știu sigur că întrebările vor reveni. Că vor avea noi nuanțe. Sunt pregătită. Dar știu că voi răspunde strict la ce sunt întrebată. Că nu mă voi arunca să îi dau informații pe care nu le caută și pe care, sincer, nici nu are la ce să le folosească în clipa asta. Eventual la oripilat doamne educatoare prin poveștile servite colegilor. E drept că i-am spus de mai mult timp că dacă are vreo curiozitate, oricare ar fi ea, să vină să mă întrebe, să nu dezbată problema în clasă de parcă ar vorbi despre amestecul culorilor la ora de pictură, iar dacă este întrebat de un coleg să nu povestească imediat toate detaliile împărtășite acasă, ci să îl îndemne să vorbească cu proprii părinți.

Știu că sunt părinți care cred că, astăzi, copiii au nevoie să știe totul, absolut totul de la prima întrebare cât de cât în domeniu. Cred că de fapt părinții au nevoie de instrumente care să îi ajute să gestioneze aceste întrebări, pentru că adevărul e că ei nu au modele, majoritatea părinților celor de vârsta mea au fugit de astfel de subiecte și mai toți dintre noi am aflat vorbind unii cu alții, dându-ne cu părerea sau de prin diferite reviste, care cum punea mâna pe ele. Copiii noștri nu au însă nicio vină însă că părinții noștri nu au fost pregătiți să aibă discuții deschise cu noi.

Gândiți-vă puțin la diversificare. Este diversificarea pomana porcului servită la prima masă solidă? Nu, ea se face treptat, încetul cu încetul, și în funcție de cât de pregătit e copilul pentru un piure sau altul. La fel și când se trece de la piure la mâncare tăiată bucățele mici și apoi mâncare ”de oameni mari”. Așa cum nici diversificarea nu înseamnă să-i băgăm pe gât copilului totul dintr-o dată și nici nu există de fapt o rețetă universal valabilă, ci se adaptează la personalitatea copilului, la fel și toate celelalte – scris, citit, socotit, chiar și tema sexului și sexualității.

Astăzi există cărți. Chiar unele dedicate, zice-se, copiilor. Eu am reținerile mele.

Am descoperit recent ”Domnul și doamna hormon”. Cartea se vrea de ajutor pentru părinții care nu știu cum să explice ce și cum e cu dezvoltarea și transformarea corpului, cică încercând să explice copiilor pe înțelesul lor. Așa o fi, dar nu m-am lămurit pentru ce vârstă este recomandată. Dacă e pentru copii preșcolari, aș zice că pe unii s-ar putea să-i sperie ideea că într-o zi nu vor mai fi drăgălași, că vor fugi fetele, respectiv băieții de ei (sau, ma rog, de coșurile lor), că vor fi păroși ca niște maimuțe sau că din puța lor va ieși o chestie albicioasă. Nu vor înțelege mare lucru, oricum, și vă asigur că tot nu veți scăpa de întrebări, că doar nu vă așteptați să îi pasați cartea copilului și să fugiți din cameră. Ba s-ar putea să vă vedeți forțați să extindeți explicațiile cu ceva mai concret, măcar cu niște imagini mai clare, că tot îți oferă internetul acces la orice.

Iar dacă această carte este pentru copii mai mari, preadolescenți sau puțin mai devreme, pentru copii care să zicem că sunt mai pregătiți pentru astfel de informații, desenele sunt de-a dreptul hilare. Și este posibil ca un copil de 8, 10 sau 12 ani, să creadă că este puțin luat peste picior. Că el vrea să discute serios, să se lămurească despre niște lucruri, nu să răsfoiască benzi desenate.

Deja văd niște mămici aruncându-mi niște înjurături (am frigiderul pregătit), dar ceva îmi spune că acestea vin strict din faptul că mama lor nu le-a povestit cum e cu menstruația, că s-au ofticat că erau alte fete care știau ceva și că sursa lor de informație au fost colegele de la clasele mai mari și, prin urmare, nu vor ca și copiii lor să treacă prin aceleași experiențe. Total de acord! Copiii noștri nu trebuie să crească într-un univers paralel. Dar de aici până la a le spune la 4 ani că puța lor va avea alte forme și alt rol când vor crește mi se pare doar puțin cam prea devreme. Mai ales dacă acel copil nu arată niciun interes în acest domeniu. Dacă un copil te întreabă doar de ce puța băieților arată altfel decât cea a fetelor, ce te face să crezi că te întreabă cum e cu crosul spermatozoizilor spre linia de finish numită ovul? Care sunt semnalele – venite din partea copilului, că el e important aici, nu preconcepțiile sau frustrările noastre – care te face să anticipezi și să îi provoci curiozități pe care nu le are?

Și-apoi ne oripilăm că nu știu ce profesor le-a arătat filme porno sau filme despre avort la școală? Păi nimic nu oferă mai multe răspunsuri despre cum zburdă spermatozoizii spre ovul decât un film porno, nu? Iar avortul face și el parte din educația sexuală, nu? Sau se oprește la cartea despre poțiunea magică care ornează puțulica cu păr?

Fiți deschiși cu copiii voștri, dar atât cât au ei nevoie la momentul respectiv! Nu-i grăbiți! Nu trebuie să-și bată capul la 4-5 ani cu problemele pe care oricum le vor avea la 10, 12 sau 15 ani! Oricât le-ați povesti voi la 5 ani despre doamna și domnul Hormon, nu aveți cum să ștergeți cu buretele dinainte momentele definitorii din preadolescență și adolescență, pentru că acestea nu țin doar de modificările fizice, așa cum putea mulți avem impresia, ci mai ales de identificarea rolului în lume.

Ascultați-i, fiți alături de ei și răspundeți-le la întrebări, eventual încercând să aflați înainte de a le răspunde ”unde au auzit”, ”ce anume vor să afle” și ”de ce vor să afle”. Altfel pățiți ca în povestea cu uleiul extra virgin. Plus că ceea ce simt și gândesc ei este mai important decât dorința proprie de a scăpa odată de povara asta cu discuția despre sex.

Despre autor

Iuliana Roca

Managerul Centrului MiniMe al Fundației Nadia Comăneci. Iuliana este și mama unui băiețel în vârstă de 5 ani. Mai multe articole scrise de Iuliana puteți citi www.iulianaroca.ro.