Când bona e bunica

Bonă sau bunică

Fetița mea merge la creșă de la un an. Acum are 2 ani și 10 luni. Așa că tocmai ce a terminat creșa și se pregătește de pasul următor: grădinița. Am povestit aici cât de greu a fost să găsesc o grădiniță decentă, dar și despre emoțiile pe care le-am avut că nu o să prindem loc și că o să rămânem „pe afară”. De parcă dădeam admiterea la facultate și tot viitorul nostru depindea de acel admis/respins. Stați liniștiți! Nu intenționez să reiau povestea.

Așadar, ne aflăm în vacanță. Pentru că nu are cine să stea cu puștoaica, (atât eu, cât și soțul meu lucrăm) ne-am văzut nevoiți să apelăm la bunici. Una dintre ele: să meargă la o grădiniță privată. Dar m-am gândit că a terminat o perioadă importantă din viață. La creșă își făcuse prieteni și le îndrăgea pe doamne. Ne-ar fi luat puțin acomodarea și tocmai când am fi intrat pe un făgaș normal ne trezeam că a venit 15 septembrie și trebuie să o ducem la instituția unde va merge până la clasa zero (sperând că lucrurile se vor desfășura așa cum îmi imaginez). Acolo, o luam iar de la capăt. Un proces care nu știu cât de bun ar fi pentru un copil de nici trei ani. Cealaltă variantă, să găsim o bonă. Dar toate cazurile tragice pe care le-am aflat din presă, de la televizor sau chiar de la prieteni apropiați, m-au făcut să-mi întipăresc pentru totdeauna în memorie că fetița mea nu va avea niciodată o bonă (pe cineva care să fie din afara familiei). Pentru siguranță, mi-ați putea spune, că pot pune camera video în casă. Costurile ar fi foarte mari, pentru că un singur aparat de acest tip nu este suficient nici într-o garsonieră. Nu bate în toate unghiurile. Ai nevoie de una în sufragerie, dar și de aparate similare în bucătărie, baie și hol. Cu toate acestea, ar fi o muncă titanică să poți vedea ce a făcut bona în cele opt ore. Să nu mai spun că aceasta ar petrece timp cu copila și afară. Acolo unde chiar nu o poți supraveghea.

Poate că sunt paranoică. Sunt convinsă de faptul că sunt foarte multe bone excelente, care se comportă exemplar. Dar, dacă tocmai eu aș da peste una care și-a luat acest job pentru că are nevoie de bani? Nu-mi iese din cap cazul în care o bonă îi dădea unui micuț, imediat după  ce rămânea singur cu bona, sedative. Părinții au văzut abia după două săptămâni pe camera video abuzurile comise de acestea. Nu au avut timp să se uite. Era o tipă recomandată de o agenție, cu un CV extraordinar și recomandări extraordinare. În plus, erau convinși că măcar la început se va comporta bine cu micuțul lor. S-au înșelat. Nu știu dacă acele două săptămâni în care i-au fost administrate sedative bebelușului au avut repercusiuni asupra acestuia și nici nu vreau să mă gândesc cam care ar putea fi acestea. Pur și simplu mă apucă groaza. Sunt fel și fel de (ne)oameni. Deci, nici nu vreau să aud de bonă.

Așa că singura soluție rămasă a fost să apelăm la mamele noastre. Siguri fiind de faptul că acestea nu o vor seda, nu o vor bate, chiar își doresc să petreacă timp cu puștoaica și, fără niciun dubiu, cele două o iubesc foarte mult, iar sentimentele sunt reciproce. Și micuța este în culmea fericirii atunci când o anunțăm că una dintre cele două urmează să o viziteze.

Bun, zis și făcut.

Până acum, pitica a petrecut trei săptămâni cu una, trei cu cealaltă. Iar schimbările au fost surprinzătoare. Și cred că îmi va lua ceva timp să o întorc spre „direcția” convenită în familia restrânsă (soțul, eu și ea). Am avut un șoc când am auzit-o spunând: „nu vreau, lasă-mă în pace”. A fost ca un duș rece.

Au urmat „tonurile înalte” pe care ne comunica orice nemulțumire. Cu greu (și nu de tot) am reușit să scăpăm de ele, dar se vor întoarce. Urmează o nouă repriză cu mamaie.  Și mai e destul timp până în toamnă să mai adauge în „tolbă” cine știe ce alte „perle”.

Să nu vă imaginați că mai are vreun program. Dacă înainte dormea la prânz fără să crâcnească, acum spune: „da este zi afară, nu-mi este somn”, iar seara iese un adevărat tărăboi când vreau să o culc. Poate pentru voi nu e ceva anormal, dar fetița mea a fost foarte cuminte. La creșă, educatoarea mi-a spus că nu a mai văzut niciodată un copil la fel de ascultător ca ea.

Cireașa de pe tort a fost când a întrebat: tu ești nebun? În timp ce soțul îi explica, la cererea ei, cum se numesc piesele de șah. Eu am sărit repede: nu. Tati e regele și tu ești regina. Aveam să mă conving că nu se referea la denumirea piesei de șah, atunci când a început să repete întrebarea și într-un alt context. Am investigat și am aflat că un copil de la blocul uneia dintre bunici are un vocabular ce lasă de dorit. Bunica mi-a explicat că atunci când venea acel băiețel afară, ea lua fata și mergea în altă parte. Și totuși nu cred că s-a întâmplat mereu așa.

Să vă povestesc și un episod petrecut între ea și o bunică: „Buni, mă iei în cârcă?”. „Da!”. După zece ture, buni era deja obosită. S-a întins pe pat. Fata a început să sără pe ea. Buni a început să se amuze. La fel și puștoiaca. Apoi, buni a vrut să meargă  la baie. Puștoiaca: „buniiiiii, nu. Stai cu mine!!!”. Buni s-a conformat. Când am încercat să port o discuție cu buni, aceasta mi-a spus: „părinții au datoria să-și educe micuții, bunicii sunt pentru a le face toate poftele”. Cu asta mi-a cam închis gura.

Îmi place că puștoiaca se distrează și face năzdrăvenii. E un copil totuși. Dar aș vrea să nu scăpăm frâiele și să că trecem într-o poveste în care nu ne dorim să fim și nici să nu mai știm cum să ieșim din ea.

Sunt convinsă că bunicile fac totul din suflet, dar iată că rezultatele nu sunt mereu cele dorite. Dar în vacanță e permis un astfel de comportament din partea copilului. Nu-i așa? Cel puțin, eu așa încerc să mă calmez atunci când văd cu câtă ușurință dărâmă un copil tot ce m-am străduit eu să construiesc în aproape trei ani.

Voi ce preferați? Bunicile sau bonele?