Bunic de împrumut

Bunici de împrumut

– Poate rămâne cu mine cât timp urcaţi după minge şi apă, mi-a spus bătânelul cu părul alb, vecinul nostru.

Eram în parcul din apropierea blocului. Sprijinit în baston, ne căuta de fiecare dată când ieşea să se plimbe. Se aşeza lângă noi şi, ochii lui ca cerul ne priveau minute în şir. Aşa cu dor, cu drag, cu duioşie. În timp devenise o companie plăcută.  Aduna şi împrăştia lumea în câteva cuvinte. „Nu contează cât de mic eşti, important este cât de mare vei fi”, îi repeta copilului din când în când. Uneori gusta mâncarea făcută din pietricele şi iarbă, alteori era ecoul de la cucu-bau, dar cel mai adesea era cititor în stele, un savant care găsea mereu răspunsuri. La vremea şcolii era în balcon în fiecare dimineaţă. Mereu ne făcea cu mâna. Uneori îşi programa plimbarea când se sfârşeau orele. Punea întrebări calde. Avea un zâmbet ghiduş când primea răspunsurile naive. Totul a venit firesc, aşa ca o poveste, dar m-a surprins până la lacrimi.

– Mami, mami vecinul de la 3 mi-a spus că, de astăzi, va fi bunicul meu pentru totdeauna. Pe viaţă! Şi m-a chemat jos, pe bancă, să jucăm şah. Vrea să vadă dacă îl bat. Pot să merg, da? Aaa…şi duminică este ziua lui. Face 77 de ani, îmi explica precipitat copilul meu, grăbit să-şi schimbe hainele de şcoală.

Nu ştiu la voi cum este, dar familia noastră nu are niciun bunic. S-au stins înainte de vreme. Balanţa este de-atunci echilibrată, chiar dacă pe un taler stau cele două bunici. Un bunic înţelept a dat un alt sens copilăriei şi visurilor rebele.