Blocată în lift cu un copil, fără instinct de mamă

Blocată în lift cu un copil, fără instinct de mamă

S-a întâmplat acum mult timp, cred că în urmă cu vreo zece ani. Vara, pe caniculă. Şi atunci, şi acum, când e aşa arşiţă, în Bucureşti, toate merg pe dos. Atunci am rămas blocată în lift, cu un băiat de cinci ani. Într-un bloc de pe Fizicienilor.

Contextul a fost de-a dreptul ilar, privind acum în urmă. Eram cu prietenii mei buni de la Iaşi şi cu copilul lor. Mergeam în vizită la o prietenă comună, iar eu nu ştiam cum să mai iuţesc pasul, pentru că voiam repede-repede-repede la baie. Aşa că, în pas de-a dreptul alergător, le-am zis amicilor: „O iau înainte!!”. Dar copilul, sprinţar, după mine: „Vin şi eu!”. „Hai!”. Ce se poate întâmpla? – m-am gândit eu, tinerică şi destul de puţin iubitoare de copii, la vremea respectivă.

Întâmplarea a venit pe la etajul trei sau patru, când eram deja în lift cu băiatul: s-a luat curentul (deh, caniculă!). Şi m-am cufundat în beznă alături de copil. Care a realizat într-o secundă ce s-a întâmplat şi a început: „Am rămas blocaţi!!!!”, „Ce ne faceeeem?”. Şi apoi se învârtea fără oprire în lift, motiv pentru care cabina se mişca într-un ritm ameţitor. În rotirile lui repetate rostea fraze demne de un filozof: „Nu vreau să morrr!!!”, „Mie îmi place viaţa!” „Viaţa e frumoasă!”, după care argumenta – „Am doar cinci ani! Nu e drept!”.
I-am dat părinţii la telefon, de vreo două ori, care au încercat să-l liniştească. Grea misie! Mie îmi bătea inima de ziceai că o să-mi spargă pieptul, eram lac de sudoare, ca să nu mai spun că mi se părea că nu mai rezist o secundă fără să merg la baie.

Şi nu aveam copii. Iar femeile fără copii nu au dezvoltat aşa, de la sine, vreun instinct de mamă. Sau n-am avut eu. Nu, la mine, în momentul ăla, a fost mai mare instinctul de supravieţuire. Nu mi-a trecut prin cap să-i cânt (fals, sau cum oi fi putut) copilului, să ne întrecem în ghicitori, să-i spun poveşti sau orice altceva ce ar fi putut să-i abată cât de cât atenţia de la situaţia în care ne aflam. Nu. Eu mă gândeam doar că e foarte posibil să murim, iar mai tare decât gândul ăsta era dorinţa de a nu face pe mine.

În timpul ăsta, amicii mei, care încercaseră zadarnic să afle de la mine cam pe la care etaj eram, s-au descurcat. Au venit cu scule şi unelte, au alertat vecinii şi au reuşit să deschidă uşa liftului. Bucurie mare pentru părinţi, care-şi vedeau feciorul întreg.

Şi, ia ghiciţi, ce credeţi că am făcut atunci când uşa s-a deschis? Credeţi că am luat copilul în braţe, să-l dau părinţilor (eram între etaje, era destul de greu pentru un puşti de cinci ani) aşa cum ar fi făcut oricine? Nu! Eu am sărit efectiv zidul şi am fugit la toaletă! În spate, îi auzeam pe prietenii mei cum îşi încurajau copilul să se caţere…

* * *
Ieri, după aproape zece ani de la întâmplare, amicii mei au venit la Bucureşti, în vizită. Da, după cum se vede, am rămas prieteni. Nu s-au supărat că am ieşit prima, că nu m-a dus capul, că n-am gândit. Au acceptat pur şi simplu scuza mea penibilă – „băi, făceam pe mine!” şi atât. Nu ştiu cum au putut.

Astăzi, când sunt mamă a unui copil de patru ani, mă pun în locul lor şi nu cred că aş ierta asta unui necunoscut, darămite unei prietene! Chiar dacă nu ştie ce înseamnă să fii mamă, chiar dacă face pe ea. N-ar conta. M-aş supăra. Definitiv chiar!

Aşa că, la un deceniu distanţă, cu instinct de părinte foarte dezvoltat, vă zic din nou, dragilor: iertare!