Ba copilul meu vorbește

Ba copilul meu vorbește

Acest articol este povestea unei cititoare care a vrut să ne ofere un răspuns frumos la materialul Copilul meu nu vorbește

Are you ok?, mă întreabă ZuZi și mă mângâie pe picior cu mâna ei mică, pufoasă și catifelată. Mângâie uşor, a alinare, apoi zâmbește, mă forțează parcă să o fac și eu. Ești ready? Mă ia de mână și mă trage spre locul de joacă. Dă-mă în leagăn, haide, haide!

Am ajuns până aici cu multe sughiţuri, cu mulţi nervi şi cu multe zile de jelit în pat. Cu multe nopţi de research online, cu multe nopţi de vorbit cu americance cu copii aruncaţi în groapa efectelor adverse ale vaccinării.

Când ZuZi avea doi ani și jumătate, la presiunile unor cunoscuţi am început să îmi ridic şi eu întrebări de ce nu vorbeşte ca cei din jurul nostru. Au apărut miile de întrebări apoi. Eram contrariată. Cu toate că nu comunica tipic, noi ne înţelegeam foarte bine. De fapt, ne intuiam bine. Iar eu eram comodă, îmi era bine aşa. Nu aveam nevoie de cuvinte pentru a ne înţelege.

Presiunile din jur m-au făcut să cedez. Începusem să văd şi eu ce nu era, devenisem paranoică, interpretam acum orice fâlfâire de degete, orice scrâşnet de dinţi. Am ajuns şi la un consult neuro. Verdict: Copilul n-are nimic doamnă, problema este mama. N-are încredere în ea şi în copilul ei. Pfffoai, în moalele capului. Aşa m-a plesnit aceasta sinceritate peste ochi, peste gură, peste obraji, peste urechi, peste suflet. Îmi era, cred, poate, mai uşor să accept că am un copil cu o problemă de dezvoltare decât să accept că sunt eu o fricoasă. Cum aş fi putut să recunosc în oglindă ca nu aveam nici un strop de încredere în mine, în ea, în noi? Că i-am lăsat pe alţii, străini, să intre pe uşa din faţă în casa sufletului meu şi să-l facă ferfeniţa doar pentru a-şi hrăni egoul arătând lumii întregi ca o zvăpăiată ca mine nu ar putea creşte ever vreun pui de om.

Nici nu m-am putut bucura de vestea bună Copilul n-are nimic doamnă că eram înspăimântată de partea cu problema este mama.

Au urmat doi ani de luptă, cu mine şi cu restul lumii. Am ajuns de la un teren minat la un câmp de luptă cu flori, mereu deschis, mereu în căutare. Însă despre restul lumii pot să spun că am trecut de la explicaţii laborioase la un zâmbet amar, mai mult a compătimire. Ce să îi spui unei persoane care insista cu Da‘ nu ştie să vorbească la patru ani? Că nu vrea să vorbească cu ea, că îşi selectează abil partenerii de conversaţie, şi că ghinion, nu te afli pe lista ei de preferinţe? Mă aricesc toată când aud Da‘ trebuie să vrea să vorbească cu toată lumea, că altfel când s-o face mare o s-o respingă copiii la şcoală. Hai lasă-mă, nu mă înnebuni, chiar aşa?

La grădiniţă m-au pus să aduc certificat medical că nu are vreun retard. Da, chiar aşa s-a exprimat medicul unităţii. I l-am fluturat sub nas din uşa cabinetului spunându-i că dacă şi-l doreşte aşa de tare să-l ceară tuturor celor prezenţi în instituţie, începând cu dumneaei. Din clipa aceea n-am mai văzut-o vreodată. De explicaţii şi lămuriri date cadrelor didactice nu mai are sens să aduc vorba. De fapt nu ar trebui să le numim cadre didactice, ci supraveghetori pe timp de 8 ore ca să nu se omoare copiii între ei.

În tot acest timp draga mea ZuZi mi-a predat o lecţie preţioasă pe care încă o diger. Partea frumoasă este ca acum îmi place gustul ei. Şi îl savurez clipa de clipă.

Îmi cer iertare în fiecare zi că n-am fost prezenta în lupta ei cu grijile şi frustrările mele, că nu am apărat-o de ele, că le-am lăsat să intervină în relaţia noastră. Îi promit că nu o să se mai întâmple, iar eu mă zbat să mă ţin de promisiune.

Așteptăm și poveștile voastre cu experiențele pe care le-ați trăit împreună cu micuții voștri pe redactie@smartandhappychild.ro