Atacul depresiei postnatale

Depresie postnatală postpartum

Eu am avut depresie postnatală. Din aia de care multe viitoare mămici cred că e o fiţă. Acum plângeam, acum râdeam. Copila era sănătoasă tun, toţi ne iubeau, nu ne lipsea nimic. Şi totuşi mie îmi curgeau lacrimile. Aşa, dintr-o dată. Iar după un minut râdeam. Era ca un atac fulgerător – îţi dă cineva una, apoi fuge, după care se întoarce repejor şi-ţi mai arde una.

Doctorii spun că este necunoscută cauza exactă a depresiei postpartum. Că totul e o chimie ce ţine de hormoni care se schimbă în timpul sarcinii şi imediat după naştere. Aşa o fi. Eu îmi amintesc destul de bine că, pe cât eram de bucuroasă de apariţia bebeluşei, pe atât eram de panicată doar la ideea că i s-ar putea întâmpla ceva.

După o repriză de somn (din ăla din două în două ore) mă aplecam dintr-o mişcare asupra patului copilei şi îi număram degetele. Da, le avea pe toate. Şi acum le are. Mi-era teamă să o îmbrac ori să o dezbrac, ca să nu mai spun că la primele trei băi am chemat o asistentă să ne ajute. Doar de nevoie am început să fiu mai curajoasă cu bibeloul meu de porţelan. Dar tot mă gândeam că nu-i ţin bine capul, că o să cadă din braţele mele, că o să fac o mişcare greşită… Şi continuam să citesc tot felul de cărţi despre creşterea bebeluşei. Şi chiar şi despre depresie. Plângând!

Da, la teorie stăteam tare bine. Şi da, eram înconjurată de oameni buni, de prieteni, de familie frumoasă, mă plimbam, scriam, vorbeam mult la telefon. Da’ lacrimile făceau nod în bărbie! Şi nu, nu mă durea nimic. Eram irascibilă. Şi aveam şi de ce: pe bune, absolut toţi (bine intenţionaţi, evident) îmi dădeau sfaturi despre creşterea copilului! Cum trebuie alăptat (şi ce nenorociri se întâmplă dacă nu faci asta), cum trebuie ţinut, mângâiat, alintat, pupat. Unii erau experţi în temperatura din camera bebeluşei ori în cea a apei de baie, alţii mă certau că nu înfăş copila ori erau de-a dreptul contrariaţi că o ţin fără căciuliţă în casă. Şi multe, multe altele. Ei, cum să n-ai depresie?

Eu am avut totuşi noroc. Starea asta a mea n-a durat foarte mult. Câteva săptămâni parcă. Şi îmi amintesc perfect şi cum am ieşit din ea. M-a sunat o amică fără copii (îi mulţumesc şi acum) să-mi spună că a primit o ofertă de job şi era în dilemă – să accepte sau nu? Şi am analizat cu ea vreo oră chestiunea în cauză, timp în care, pentru prima dată, am simţit că mă „desprind” total din cotidianul meu. Am reuşit să vorbesc şi despre altceva decât vaccin, bebeluşi frumoşi, pediatri, neonatologi, grafice de creştere, botez, vitamine, vigantol, buric, colici, suzetă, masaj şi creme. Efectiv, o ceaţă mi s-a luat parcă direct de pe creier.

Şi de atunci n-am mai plâns. Doar m-am bucurat. Şi asta fac şi astăzi, cât pot eu de veselă şi optimistă. Ceea ce le recomand tuturor mămicilor, fie că sunt sau nu în depresie, fie că sunt sau nu mulţumite de viaţa lor. Doar bucuraţi-vă, chiar dacă asta vi se pare imposibil!