Abuzată sexual la opt ani

Copii abuzați sexual

Am fost în vizită la ea, nu mai locuieşte în România, dar suntem încă prietene bune. Copiii mei şi ai ei dormeau şi în toată casa era linişte.

În bucătărie ne povesteam una alteia întâmplări de viaţă, amintiri frumoase şi urâte, evenimente care au schimbat cursul vieţilor noastre pentru todeauna. Discutam despre modelul comunist de creştere al copiilor şi despre attached parenting.

A început să îmi spună despre adolescenţa ei, despre cum nu a fost înţeleasă niciodată, despre relaţia defectuoasă cu mama ei, despre greutatea cu care şi-a făcut prieteni în copilărie, despre coşmaruri. Eram contrariată. Este un om bun şi frumos. Este calmă şi caldă. Este genul de om pe care toată lumea îl iubeşte imediat, ca şi cum ar avea un lipici invizibil pe care îl aplică şi pe care nimic, dar nimic, nu îl poate îndepărta.

Mi-a văzut probabil nedumerirea şi mi-a spus scurt:

– “Am fost abuzată sexual când aveam doar opt ani!”

Am avut nevoie de minute bune să îmi revin. Nu îmi venea să cred. A continuat calmă.

“Locuiam în acelaşi bloc cu naşul nostru de botez, naşul meu şi al surorii mele. Obişnuiam să stăm mai mult acolo. Naşa nu putea avea copii şi ne iubea ca şi cum am fi fost ale ei. Dormeam des la ei şi rămâneam acolo şi mai multe zile la rând. Când pleca mama în provincie, de exemplu, noi eram duşi la naşi. El lucra la stat şi era mai mult acasă.

Când aveam în jur de opt ani, eu şi sora mea eram acolo. Doar naşul meu era acasa. Naşa şi mama erau plecate împreună, nu îmi mai amintesc unde. Ţin minte doar că a venit la mine şi a început să îmi spună cât de frumoasă sunt, că arăt ca o femeie adevărată. O femeie extrem de frumoasă. Nu am ştiut ce să spun. Sora mea adormise (între ele este o diferenţă de şase ani, prietena mea fiind cea mare). M-a dus în dormitor şi a abuzat de mine. S-a purtat extrem de frumos şi mi-a spus că mă iubeşte. Că sunt specială. Mi-a mai spus că ce se întâmplă între noi nu este greşit, ba din contră, este ceva frumos. Dar oamenii nu înţeleg, aşa că trebuie să păstrăm secret asta. Şi am crezut.

Următorii doi ani, ori de câte ori rămâneam singuri, mă abuza. Deşi a continuat să îmi vorbească frumos de fiecare dată, începusem să realizez că nu este chiar ok ceea ce se întâmplă. Dacă nu este greşit, de ce nu îi pot spune mamei? O dată chiar am spus că vreau să mă lase în pace şi m-am închis în baie. Dar am ieşit, pentru că mi-am dat seama că sora mea e acolo singură cu el.

În ziua aia m-a forţat şi a fost îngrozitor. Apoi mi-a spus că eu sunt de vină, că eu l-am obligat să facă asta. Că dacă îi voi spune mamei ce s-a întâmplat se va supăra foarte tare pe mine. Şi ea şi naşa. Că sunt o fetiţă rea care vrea să îi facă rău mamei şi naşei ei. Că doar eu sunt de vină pentru ce a făcut el.

Abuzul sexual, fizic şi mental m-au făcut să mă îmbolnăvesc. Două săptămâni nu m-am putut ridica din pat. Aveam febră şi îmi era extrem de rau. După asta, am refuzat să mai merg la ei. Plângeam şi refuzam de fiecare dată. Mama m-a întrebat care este motivul, dar nu am putut spune nimic. Îmi era frică că se va supăra, că mă va bate. Doar plângeam şi imploram. Şi mama mă lua cu forţa şi mă ducea la ei ori de câte ori trebuia să plece undeva. Şi abuzul continua.

Ceva mai târziu, când aveam în jur de 12 ani, după abuz, l-am ameninţat că îi spun mamei. Că îi spun tatălui meu şi că am să spun la şcoală. I-am spus că dacă se mai atinge de mine am să spun tuturor ce face el. Şi răspunsul lui? “Oricum e doar vina ta şi te vor pedepsi pentru ce ai făcut. Spune-le şi ai să vezi. Şi în afară de asta, te-ai făcut urâtă, nu îmi mai place de tine.”

M-a lăsat în pace. Abuzul a încetat şi eu nu am spus nimănui. Deşi doar în vizită, am continuat să mergem la ei. Nu mai era nevoie să rămânem în grija lor, eram mare de-acum şi nici ei nu mai insistau. Dar atunci când mergeam trebuia să suport toată prefăcătoria, toată bucuria falsăla vederea mea, şi îmbrăţişările şi ridicatul în aer. Trebuia să suport că mă îmbrătişa, că mă pupa şi că îmi spunea că sunt mare şi frumoasă şi că mă iubeşte ca pe fiica lui.

Relaţia cu mama mea era foarte proastă. Se deteriorase începând cu accesele mele incontrolabile de plâns, când imploram să nu mă mai ducă la naşi. Nu s-a îmbunătăţit o dată cu trecerea anilor, mai ales că eu refuzam în continuare să merg la ei. Am rămas copilul ăla rău care nu îşi iubeşte părinţii.

Eram primul an la liceu când i-am spus mamei ce s-a întâmplat. I-am strigat cu furie când mă certa că nu sunt un copil bun şi că nu ştie ce se întâmplă cu mine, nu ştie de ce nu pot fi şi eu caalte fetiţe. Şi i-am spus. O secundă a rămas în stare de şoc. Apoi a început să plângă. Mi-a pus multe întrebări şi i-am răspuns calmă. Mă eliberam, cred. Apoi, a ieşit ca o vijelie pe uşă. S-a întors o oră mai târziu roşie la faţă şi transpirată. Câteva zile mai târziu naşii mei s-au mutat din bloc şi nu am mai auzit nicodată de ei.”

Ea a terminat de povestit iar eu am rămas mută, toată casa se învârtea cu mine. În capul meu se înghesuiau o mie de întrebări dar nu am fost în stare să scot o vorbă. M-am ridicat de pe scaun, am mers în dormitor şi mi-am sărutat pe frunte copilaşii. Apoi am început să plâng în tăcere lângă patul lor, în genunchi. Pentru durerea ei de acum, pentru durerea ei de atunci, pentru durerea copiilor abuzaţi. Am plâns pentru toţi copilaşii şi toţi părinţii care trec prin asta. Am plâns de durere. Am plâns de frică. Am plâns de neputinţă.

Deşi vrem ce este mai bun pentru ei şi îi iubim până la ceruri, eşuăm de multe ori ca părinţi. Deşi tot ce vrem este să îi protejăm şi să îi ţinem în siguranţă, eşuăm de multe ori ca părinţi. Şi poate ar trebui să judecăm mai puţin şi să încercăm mai mult.