7 lucruri pe care le învățăm de la copii

Cristina Bîcîilă

Citesc zilnic tot felul de materiale despre oameni extraordinari, de succes,despre supermame şi superfemei, citate despre fericire şi împlinire, aud sau văd reclame care nu mai vând produse, ci bucurie, zâmbete, iar eu, cu problemele mele zilnice, cu suişuri şi coborâşuri,  încep să mă simt ca o specie pe cale de dispariţie. E un banc în care un şofer ascultă la radio o ştire despre un nebun care merge pe contrasens, iar el, derutat, sună şi le spune celor din redacţie: „nu e un nebun, sunt cu miile!”.

Eu nu sunt mama perfectă şi nici femeia de succes care a făcut într-un timp foarte scurt minuni sau a schimbat destine, nu am 90-60-90 şi nici nu mi-am descoperit încă (foarte rău, veţi spune) calea spirituală, destinul sau menirea, aşa că poate îmi spuneţi voi pe care dintre cele două sensuri de mers din banc mă aflu.

Eu sunt o persoană care încă învaţă şi ia lecţii de la viaţă, îmi descopăr abilităţi şi puteri noi. Şi, spre surprinderea mea, mi-am dat seama că printre cei mai importanţi profesori pe care îi am se numără copiii mei. La noi în casă educaţia se face şi invers. Iată ce m-au învăţat Andrei şi Petru:

1. Să am răbdare

Dacă am avut vreodată impresia că sunt o persoană răbdătoare până am avut copii, am greşit.  E suficient să încerci să îmbraci un copil de doi ani care nu are chef să iasă din casă sau să îţi doreşti să ajungi la o destinaţie mergând cu el pe jos, într-un timp cât mai scurt, ca să treci testul cu bine. În plus, majoritatea copiilor „aud” mai greu, trebuie să ai răbdare să le spui acelaşi lucru de cel puţin trei ori.

2. Tehnici de influenţare

Am avut şansa ca în perioada în care am fost angajată într-o corporaţie să particip la cursuri de ‘influencing skills’. Am învăţat tot felul de tehnici, dar, credeţi-mă, niciuna nu a fost la fel de bună ca acelea pe care le-am aplicat pe copiii mei. Sunt foarte utile şi se pot folosi şi în viaţa profesională, mai ales în domeniul PR-ului. Diplomaţia, creativitatea, poveştile sunt pe primele locuri în top.  Cel mai bun şi amuzant exemplu legat de convingerea adversarului sau partenerilor (după caz) este un desen animat în care Jerry îl învaţă pe Nibles (nepotul) să-l păcălească pe Tom. Unul dintre testele la care este supus micul şoricel este să-i lege un clopoţel lui Tom de gât. Acesta,în loc să se lupte cu Tom (aşa cum face Jerry), alege calea diplomaţiei. Îi face cadou pisicii un clopoţel, iar Tom, fericit, şi-l pune singur la gât. Noroc cu copiii, aşa văd toate desenele animate cu Tom şi Jerry.

3. Spontaneitatea

Am învăţat să apreciez spontaneitatea. Copiii gândesc liber, nu sunt încorsetaţi  de interdicţii şi reguli sociale. Şi noi, adulţii, suntem spontani, unii mai mult, alţii mai puţin… Cred că ţine foarte mult de cât ne permitem să glumim cu noi, de imaginaţia noastră, de cât de în serios ne luăm şi de cât de mult ne mai permitem să fim liberi.

4. Curiozitatea este bună, ne menţine mintea tânără

Îmi amintesc, copil fiind, că scotoceam în fiecare zi prin sertarele bibliotecii şi mă bucuram când găseam lucruri pe care eu le consideram interesante: ochelari de soare vechi, nasturi coloraţi, mărgele, câte un ruj etc. pe care le foloseam apoi în jocurile mele cu prietenele. Îi întrebam pe ai mei despre ce vorbesc, interveneam în discuţii care nu mă priveau, citeam cărţi din dorinţa de  a afla răspunsuri la discuţiile de la şcoală. Aceeaşi curiozitate o regăsesc acum la băieţelul meu de şase ani şi încerc să-l încurajez. Se spune că omul cât trăieşte învaţă. Eu aş spune că omul cât trăieşte află multe informaţii, nu toţi învaţă din ele J Autosuficienţa, lipsa timpului, comoditatea, rigiditatea sunt doar câteva lucruri care ne împidică să fim la fel de deschişi către noutate,  schimbare, cunoaştere, iar curiozitatea este, în multe cazuri, considerată o impoliteţe.

5. Greşeala este normală

Îi repet asta lui Andrei, băiatul meu mai mare, care este perfecţionist, îi explic că e normal să mai greşim, că lucrurile nu ne ies mereu din prima… Sper să îmi intre şi mie în cap.

6. Să mă joc

Nu înţeleg de ce adulţii trebuie să fie foarte serioşi. Mereu m-am gândit că mi-ar plăcea să construiesc un parc în care să fie leagăne pentru oamenii mari. Trebuie să recunoaştem că ne place să ne jucăm, mai furăm şi noi un minut de dat pe leagăn sau  pe tobogan atunci când cel de la paza parcului nu se uită. Câţi taţi nu uită de ei construind singuri maşinile din Lego pentru băieţii lor sau jucându-se cu maşinuţa cu telecomandă? Joaca e bună şi aici mă refer la creativitate, imaginaţie, simţul umorului. Sunt abilităţi extraordinare care ajută şi în viaţa profesională, dar pe care, din păcate, de multe ori nu ni le permitem. În plus, joaca ajută la găsirea soluţiilor. E un fel de think-out-of-the-box.

7. Să mă bucur de moment şi să râd mai mult

Nu cred că e nevoie de comentarii la acest punct. Ştim cu toţii ce pot să facă cei mici din noi şi cât de bine ne simţim în prezenţa lor. Faceţi un experiment: petreceţi cinci minute în cameră cu patru copii şi petreceţi  cinci minute în cameră cu patru adulţi. Din ce cameră ieşiţi mai binedispus?

 

Sunt multe lucruri pe care le vedem la ei, ni le amintim, ne recunoaştem în ceea ce fac şi ne spunem că ar trebui să le schimbăm la noi. De cele mai multe ori rămânem la stadiul de ‘trebuie’ pentru că suntem prea prinşi de ce ni se întâmplă, de orgolii, de emoţii negative. Suntem mereu în căutarea unei fericiria nume şi nu ne mai impresionează decât, cel mult, breaking news-urile, ştirile cu şoc şi groază, succesul nemeritat şi banii nemunciţi (după o bună urare spusă de-o prietenă).

Copiii mei mi-au arătat un alt drum, mi-au deschis ochii şi am început să mai văd pădurea de copaci şi să apreciez frumuseţea de lângă mine. Mi-am adus aminte că îmi place să mă joc, să inventez şi să scriu poveşti, am redescoperit Tărâmul Copilăriei.